Când toate dorm în blânda noapte
pierdute-n lumea de visări,
când doarme gândul fără şoapte
și valurile dorm pe mări...
Când doarme luna cea răzleață
și frunzele cu al lor cânt,
când pare-a nu mai fi viață,
în ceruri sus şi pe pământ...

Când dorm planetele uitate
cu raiul lor de sateliţi,
când dorm cu frunţile plecate
chiar brazii cei îmbătrâniţi,
Te furişezi în al meu suflet
însângerat pe-al vieţii drum,
punând hotare la-al meu umblet,
răspunderi vrei ca să-mi asum.

Zadarnic, Doamne, m-aş ascunde
în locul cel mai tăinuit,
căci ochiul Tău cel Sfânt pătrunde
și orice gând mi-e dezvelit.
Căci Ție-ți sunt supuse toate
și cugetul ascuns din om,
Tu lumile le pui pe roate,
Tu mişti şi astru şi atom.

La glasul Tău se sting luceferi
Şi luna se opreşte-n drum.
Pământul printre aştri teferi
la glasul Tău se face scrum...
La vrerea Ta se mişcă toate,
se-ntoarce vremea din neant,
din pulbere Tu poţi a scoate
un cer frumos de briliant.

Căci toate Ţie-Ţi sunt supuse
și frunzele ce cad din pom,
Tu mişti şi vremile apuse
și inima-mpietrită-n om...